Am fost odata ca niciodata

Erai eroul zilelor noastre, unde intorceam capul se vorbea despre tine, zambetului tau i se scriau poezii, privirii tale ii erau dedicate visuri intregi rostite cu voce tare. Suspinau fetele dupa tine atat de tare incat suspinele lor ocoleau jumatate de tara si ajungeau pana la mine. Le adunam frumos si ti le impachetam fara sa-mi pot ascunde zambetul cand ti le ofeream. Spre disperarea ta. Ah, cat imi placea sa te disper uneori si cum am invatat ca nimic nu ramane nerasplatit.

Eram cu ea cand am facut cunostinta. Mi-a spus ca esti cel mai frumos baiat din liceu si cand ai venit spre noi intinzand mana si spunandu-ti numele, mi-am dat seama ca te stiam. Si mi-am pus in gand o dorinta: sa nu ma mai tii minte. Prima data cand ne-am cunoscut a fost memorabila si nu in sensul bun. Cred ca mi s-a indeplinit dorinta, nici in ziua de azi nu cred ca ai habar despre ce vorbesc dar poate daca esti cuminte iti spun 🙂

Seara aia a fost plina: de emotii, de zambete, de glume, de entuziasm, de visuri. Cand ne-am pus in pat spre dimineata, toate cele 4 fete cate eram, vorbeam doar despre tine. Ea te cunostea mai bine, doar erati in acelasi liceu. Alta incepea sa viseze. Eu ma distram. Nu sti ce parere aveam despre cei super-laudati. Preferam sa ma abtin si sa fiu rezervata. Mi se pareau superficiali, genul care aduna tot si nu ofera prea mult la schimb, oameni care se hranesc cu iluzii si care sunt ceea ce cred altii despre ei. Nu mai stiu exact ce gandeam atunci, dar erau genul de persoane de admirat de la distanta.

Distanta pe care nici tu si nici eu nu prea am respectat-o. Doamne, cat imi placeau noptile noastre lungi si pline de povesti. Erau exact ce imi doream cel mai mult la momentul respectiv si ce aveam nevoie. Ai fost primul meu prieten dupa inima mea. Ceea ce nu credeam ca exista si mai mult decat indraznisem vreodata sa visez. Erai perfect. Pana cand perfectiunea asta a fost spulberata in mii de bucatele. Sentimentele au rasturnat tot. Cele care ne-au risipit zen-ul si ne-au stricat prietenia. Imi era ciuda si nu prea. As fi vrut si n-as fi vrut. Simteam… dar asta e alta poveste, una mult mai lunga si mai complicata.

Imi placeau lucrurile simple. Jocurile noastre copilaresti. Serile cu multi prieteni adunati in jur. Discutii care sa nu-mi rascoleasca sufletul. Situatii in care sa nu trebuiasca sa-mi iau inima si sa o ascund adanc. Ideile stupide la care tineam ca la ochii din cap si pe care nici nu aveam curaj sa ti le spun. Imi placeau privirile care nu ascundeau durere. Cuvintele care nu raneau. Deciziile pe care nu as fi vrut sa ni le asumam. Dar a tecut timpul si am crescut si noi. Cum spui tu, ne-am cautat identitatea. Am incercat sa aflam fiecare cine suntem cu adevarat. Altfel de unde sa stim ce ne dorim cu adevarat?

Am aflat fiecare. Si am avut. Am avut de toate: de la sentimente la regrete, de la amintiri la visuri, de la zambete pana la lacrimi, de la a ne lasa sufletul la vedere (mai mult tu) pana la a ne inchide orice portita ce dadea spre suflet (mai mult eu). Mi-am dat seama de tot ce am avut atunci cand nu mai era nimic. Cand te priveam de la distanta si ma intrebam daca tu esti omul care-mi era in suflet, in viata, in casa, in tot. Daca strainul de acolo era candva totul pentru mine. Ma intrebam cum era posibil, si-apoi imi alungam orice intrebare ce venea prea tarziu. Mult prea aproape si totusi atat de departe.

Am adunat toate amintirile frumoase cu bucuriile lor si erau mai multe decat dezamagirile. Asa am ales sa le pastrez. Oricum le-as fi intors, imi dadea cu plus. Tot ce-am invatat m-a facut sa ma simt castigata. N-au fost lectii usoare, dar au fost pretioase. Nu ne-am ranit pentru ca am vrut sa facem rau, ci pentru ca am vrut sa ne fie bine fiecaruia din noi. Candva am inteles si asta. Cu mult timp inainte sa ne cerem iertare.

Eu te-am socat, tu m-ai surprins. Dupa atata amar de ani am avut senzatia ca strainul imi pare cunoscut si ca imi vorbeste din nou un prieten. Aceleasi povesti care incep cu “mai tii minte?”  Si-am inteles si ca “iarta-ma ca te-am ranit” mai vindeca un pic din ceea ce credeam ca era vindecat demult. Niciodata nu ne facem plinul de bun si frumos, niciodata nu va fi prea mult sau de prisos. Pentru ca noi, oamenii, suntem mai invatati cu lucrurile care dor.

Si ce ziceai de 15 ani? Sunt 14. Cred. Oricum tot cam pe acolo. Si resetam cronometrul timpului, asa ca ce mai conteaza de cand nu ne-am vazut? Va fi si ea, din nou toti trei. Va fi si dorul. Vor fi si amintirile. Si noi. Si povestea noastra cu  “am fost odata ca niciodata”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s