Curajul de a fi sincer, puterea de a cere iertare

Am o mare calitate: 🙂 ma detasez usor de oamenii care ma ranesc intentionat. Am invatat asta dintotdeauna si mi-am perfectionat tehnica, ajungand la o perioada de timp tot mai scurta. Metoda de autoaparare inca functioneaza perfect. Nimic nu ma mai intoarce din drum si nu ma mai poate face sa privesc inapoi, oricat ar fi de frumoasa imaginea trecutului si oricat mi-ar fi sufletul plin de cele mai frumoase momente.

Nimic nu ma mai poate intoarce, decat …

“Mi-esti draga, regret ca te-am ranit si-ti cer iertare pentru tot ce ti-am gresit.”

Pentru o clipa m-am intors, stiu ca nu voi ramane, dar aveam nevoie sa mai simt o data ca nu totul a fost in zadar si ceva adevarat a existat acolo. Imi era dor, atat de dor incat ma va urmari toata viata. Nimic nu e mai dureros decat oamenii pe care-i iubesti si nu-i poti pastra, fiind obligat sa le dai drumul. E dureros sa plangi fara sa te vada si sa nu poti imparti cu ei durerea, asa cum nu mai poti nici bucuria.  Si-ti doresti sa le fie bine cat mai departe de tine, pentru ca sti ca apropierea si binele au devenit incompatibile.

Am renuntat de-atatea ori in viata mea la oameni pe care-i simteam indispensabili, incat ma sperie gandul ca am ajuns sa fac asta cu atata usurinta, doar ca sa nu ma mai doara. Doare sa renunt, pe moment, dar doare si mai mult sa pastrezi oameni care-ti mutileaza sufletul. Si care nu pot sau nu vor sa vada. Care dincolo de suferinta lor nu o mai vad pe a altora.

Am facut o incercare. Le-am spus ca doare. Iar primele reactii au fost exact cum ma asteptam, asa cum e si normal cand cunosti oamenii de atata vreme: sa isi aranjeze imaginea sifonata, sau sa puna accentul pe ei si suferinta lor.  O singura persoana si-a cerut iertare, a aratat compasiune, m-a pus pe mine pe primul loc. Probabil singura persoana care m-a iubit cu adevarat.  Care m-a invatat iubirea neconditionata.

Nu mai am putere sa lupt. Mi-am deschis pur si simplu sufletul in fata tuturor, lasand la vedere toate ranile. Cu nume si prenume pentru toti cei care mi le-au provocat. Langa ele am lasat si aprecierile, sa nu creada lumea ca n-a existat nimic bun si frumos sadit de ei acolo. Dar ranile inca dor, desi tot mai putin. Si-astept sa vad ce fac. Ce face fiecare cu oportunitatea asta de a decide soarta relatiei. Cine vrea sa repare si sa vindece, sa isi ceara iertare, sa arate empatie, sa aiba taria de-a fi sincer si a recunoaste, cui ii pasa si cui nu. Unii se simt lezati, jigniti, loviti in orgoliu si totul este despre ei, nu despre mine.  Despre ce am indraznit sa fac aratand cu degetul spre ranile provocate de ei, nu spre ei, dar care ii afecteaza sau le afecteaza imaginea.  Egoismul ma raneste, dar cel putin stim cum stam. Ori cei care merg mai departe prefacandu-se ca nu s-a intamplat nimic si asteptand sa-mi treaca. Nu, nu sunt aia la care-i trece pur si simplu fara consecinte.

Pentru mine vor ramane doar o imagine a ceea ce vad eu ca sunt, nu ce cred ei ca sunt. Iar eu nu ma atasez de imagini oricat de frumoase ar fi, ci de oameni reali. Oameni cu slabiciuni si defecte, dar si cu puterea de-a le recunoaste. Oameni imperfecti care ma ranesc dar apoi ar face orice sa vindece. Oameni care au curajul sa fie sinceri si sa recunoasca toata contributia lor la ranirea mea si care-si cer iertare. Oameni in fata carora am si eu taria sa-mi recunosc greselile si sa las garda jos. Oameni care-si lipesc sufletul de-al meu, vindecandu-ne impreuna. Oameni carora simt din tot sufletul ca le pasa si care nu se sfiesc sa imi arate asta.

De ei nu pot si nu vreau sa ma detasez. Este alegerea lor sa ramana si alegerea mea sa-i pastrez. Tot ce avem nevoie este sa arate ca le pasa si sa aiba curajul de-a fi sinceri. Mult prea greu sa ceri asta cuiva in ziua de azi. Asa invatam sa-i apreciem din tot sufletul pe cei tot mai putini care fac asta. Imi pare rau ca alte cale nu exista.

Sunt recunoscatoare pentru toti: cei care ma invata cum sa-i las in urma sau sa-i strang mai tare-n suflet. Si recunoscatoare pentru cei pe care am crezut ca i-am pierdut pentru totdeuna, dar ei au ramas undeva acolo. Acolo de unde s-au putut intoarce cand am avut nevoie de ei, de unde mi-au auzit strigatele, de unde mi-au vazut zbaterile, de unde au putut ajunge mereu la timpul potrivit.

Poate ca cei mai pretiosi oameni nu sunt cei care raman, ci cei care sunt aici cand am cea mai mare nevoie. Pentru ca nu “detinem” oameni, ci alegem oameni.

Advertisements

3 thoughts on “Curajul de a fi sincer, puterea de a cere iertare

  1. “O singura persoana si-a cerut iertare, a aratat compasiune, m-a pus pe mine pe primul loc. Probabil singura persoana care m-a iubit cu adevarat. Care m-a invatat iubirea neconditionata.”….
    Ce s-a intamplat cu acea persoana?

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s