Random life

“Doamne, greu ne este, ca la noi la nimeni.” Cred ca fiecare credem asta cel putin o data-n viata. Dar intotdeauna avem de ales: uneori sa ne schimbam viata, alteori sa o privim din alta perspectiva. Pentru ca viata nu e doar patratica noastra in care traim, ci mult mai mult de atat. Vad oameni care se bucura de viata cu resurse limitate si altii cu resurse nelimitate nu se bucura de nimic. Stiu ca o parte tine de context, dar o mare parte tine de alegeri.

Daca mergem sa vedem viata prin ochii celor ce o traiesc simplu si se bucura de fiecare rasarit, ne mai deschidem ochii. Sunt oameni pentru care fiecare zi reprezinta un inceput si o noua sansa de a alege sau a face lucrurile diferit. Ma gandesc la cei din Africa, cei care dorm pe rogojini direct pe pamantul rosu si se trezesc mereu cu speranta in suflet. Chiar daca tocmai cu o seara inainte au dormit nemancati, in fiecare dimineata stiu ca au o noua sansa: un pescuit (daca stau langa ocean), un troc, o oferta de munca sau cine stie cate. Ma gandesc si la cei care sunt obligati sa care apa de la zeci de km zilnic. Ca daca nu ploua cu lunile, sus in munti se aduna picuri de apa de la condens (raurile seaca de tot) si ei isi pun niste vase imense sub stanci sau sub frunze si merg 5-6 ore pe dus jos, tot atatea si la intors dar cu vasele pline de apa fara de care nu ar reusi sa supravietuiasca. Bietii de ei la mancare nici nu se mai gandesc, pentru ca fara apa nu prea pot sa gateasca. Si pentru ce lupta si se bucura ei? Pentru un strop de apa, nici nu mai conteaza cat efort depun.

Dar nu-s doar oamenii din lumea a treia cum ne place noua sa spunem. Sunt unii in zone de conflict cand peste tot e pace. Aia care se culca cu teama-n suflet si se trezesc mereu cu speranta intr-o noua zi. Bucurosi in primul rand ca se trezesc si sunt in viata. Cei care sunt atat de obisnuiti doar pentru ca toata viata au trait asa. Copii care nu stiu ce inseamna sa mergi pe strada fara sa te ascunzi la fiecare pas. Batrani care daca sunt norocosi sa ajunga la o asemenea varsta, de multe ori au pierdut si au luat-o de la capat incat poate le este tot una ca au ajuns pana acolo. Oameni care traiesc “normal” in teroare pentru ca ei habar n-au cum este sa traiasca si altfel. Oameni ca noi dar pentru care toata viata este o lupta pentru supravietuire si fiecare zi un nou dar. Oameni care nu se plang pentru ca rareori stiu ca se poate trai si altfel.

Normalul lor ne-ar inspaimanta pe noi, cei care credem ca “mai rau de atat nu se poate” si “ca la noi la nimeni”. Eu stiu ca se poate, dar uneori am nevoie sa-mi amintesc.

Mai ales intr-o zi in care planurile mele sunt date peste cap si “condamnata sa stau in casa”, unde e cald si bine si stiu ca mai am putin si ies. Speranta e dupa colt, soarele tot pe acolo. Dar tendinta sa ne impiedicam de lucruri mici si sa le transformam in probleme e tot cu noi. Asa ca imi face bine cate un excercitiu de reimpsorpatare a memoriei si reinviere a amintirilor despre locuri si oameni care traiesc mai mult si se ingrijoreaza mai putin.

Pe langa experientele din Africa, mi-am amintit de “artificiile” din Cisiordania. “Nu-s artificii ma, se trage. Mai ales noaptea.” De oamenii care traiesc linistiti cu pericolul ascuns mereu in buzunare, ca pentru ei asta e normalul. Si mi-am amintit de tipa de la securitate care a cazut ca secerata in cel mai bine pazit aeroport din lume, fix langa picioarele mele iar unii strigau ca a fost impuscata. Impuscata fara pic de sange? Nu , femeii i se facuse pur si simplu rau. Dar cand traiesti moarte, vezi moarte peste tot.

Si eu ce vad? Vremea mohorata de afara, planurile date peste cap, pomul de Craciun smecher pe care l-am facut cu mana mea si am promis ca nu-l schimb pana la Pasti. Plus speranta. Multa speranta ca atunci cand va iesi soarele, odata cu el rasar si eu cu planurile mele multe de care pot sa ma bucur. Ca doar nici iarna asta no sa tina o vesnicie. Si nici viata nu-i chiar atat de trista, mai ales ca fiecare zi ne da sansa sa schimbam ceva in primul rand in noi, daca vrem sa fie la fel si in jurul nostru.

M-am lungit. Stiu, dar ceva ma impinge sa fac, nu doar sa spun.